Where the stength of a person lies

De la extratereştrii din spaţiul cosmic la extraterestrul pământean (copilul cu autism) - LIVIU PREDESCU

In primul an de facultate ne-am adunat in primele zile sa mergem la o casa de copii institutionalizati situata in Scheii Brasovului. Ajunsi in clasa elevilor cele 6 doamne Psiholog si Educatoare care se ocupau de pana la 30 de copii, ne-au spus sa mergem fiecare catre un copil si sa intram in vorba cu el, sa ne jucam si sa il facem sa se simta bine. Fiecare coleg al meu s-a indreptat cu avant catre cei mai energici copii. Eu am ramas retrasa analizand si observand in ansamblu camera de  joaca, numarul de copii, tinutele si comportamentul lor. Dintre toti copii unul statea intins pe podea cu ochii atintiti in tavanul clasei si isi legana corpul in stanga si in dreapta. Era singurul la care nu a ajuns nici unul dintre practicanti. M-am dus la el, m-am asezat si m-am prezentat intrebandu-l cum il cheama dar…nu am primit nici un raspuns. M-am gandit ca nu aude si l-am mai intrebat  data.  De undeva din spatele unei usi intredeschise doi ochi priveau in fuga iar glasul lor mi-a strigat ca acel copil este autist. Nu stiam ce inseamna autist, de ce nu vorbeste, de ce priveste fix, de ce nu sare si el la joaca, de ce doar gangureste la fiecare miscare in loc sa strige de bucurie ca ceilalti copii? Era diferit iar acest lucru era mai mult decat evident. Evident era si comportamentul evitant al colegilor sai dar si al ingrijitorilor. A fi diferit inseamna a fi izolat si fara dreptul la bucurii? M-am uitat la acest copil pierdut intr-o lume diferita de cea a celorlalti si am refuzat sa vorbesc cu el, oricum nu intelegea ce ziceam si i-am pus mana pe burta si i-am mangaiat-o cu miscari circulare, exact ca atunci cand ne alintam animalele de companie insa nu mi s-a parut a fi un gest deplasat. Am simtit ca fac altfel decat toti cei din jur, ca poate ei spun vorbe neimportante pentru copil, fac gesturi neinsemnate, fata de care el este departe Mi-am retras mana din cauza ca obosisem si eram trista ca vad lucrurile acestea in jurul meu. Dar am simtit o palma pe mana mea….era a copilului, mi-a luat mana si a pus-o inapoi  pe burtica lui si a inceput sa imite cu mana mea in palma lui aceleasi miscari din care tocmai ma oprisem. A fost momentul in care m-am intrebat cum a inteles el comportamentul meu? Ce am transmis prin aceast fapt si de ce el era diferit?

De ce autism? Din curiozitate, din dorinta de a intelege si a face diferenta, de a accepta, din entuziasm ca se poate face ceva pentru autisti, din empatie fata de parinti si din necesitatea acceptarii si integrarii intr-o lume care nu permite altceva: ori ca toti, ori diferiti si automat exclusi. Prea putina lume este dispusa sa plece fruntea si sa asculte un individ diferit, sa sustina si incurajeze un parinte de copil diferit, sa integreze in colectivul lor un copil altfel, sa aibe rabdare, sa nu judece si sa se gandeasca ca este un om. Un om pe care poate daca il auzi la telefon vorbind pare ca toti cei cu care interactionam zilnic insa la contactul vizual ne detasam si intoarcem spatele lasand si uitand in urma acea voce aparent normala.

 Poate ca o greseala semnificativa pe care o facem in toate subiectele vietii noastre, este faptul ca avem asteptari. Ni se pare normal ca cei din jur sa faca niste lucruri doar pentru ca noi ne gandim la ele fara sa le verbalizam iar daca nu se intampla asa nu suntem multumiti, impliniti, satisfacuti si dam vina pe acea persoana ca nu ne intelege, nu empatizeaza cu noi, nu ne cunoaste. Dar oare autistii au asteptari? Oare Ana a avut vreo asteptare de la mine sau m-a acceptat asa cum m-am dus catre ea si s-a purtat fara a-si face griji ca poate o inteleg gresit.  Dar la mamele acestor copii, ne gandim? Cum putem ajuta? Nu eu care m-am dus acasa la ea si am petrecut o zi minunata, ci toti, pornind de la mama, bunica, educatoare, colegi de gradinita, mamele colegilor de gradinita, viitori invatatori, profesori, colegi de liceu... Da, liceu, poate facultate pentru ca nu avem nici un drept sa ii exilam pe cei ce nu fac aceleasi lucruri ca noi, pe cei ce gandesc diferit, pe cei ce se poarta diferit fie din naivitate, fie din incapacitate.  Iar etichetarea nu face altceva decat sa marcheze un individ pe parcursul intregii sale vieti. Este necesar sa intelegem ca viata acelui om nu se termina in momentul etichetarii, nu putem da la o pare doar pentru ca este mai usor sa stam decat sa luptam. Putem inchide ochii, ne putem uita urat in autobuz catre un copil ce plange insistent aparent fara motiv. Ce usor este sa zicem despre un copil ca este rau sau bun. De ce nu ne putem rezuma doar la a spune ca este un copil si ca trebuie tratat ca atare. Si daca este diferit? Nu inseamna ca trebuie ignoral, blamat, indepartat si judecat! Ba chiar trebuie sa ne mobilizam si sa oferim mai mult suport. Chiar daca nu suntem specializati, cu dilplome in sertar si abdsolventi magna cum laude putem ajuta. Si putem incepe prin a accepta...pe noi asa cum suntem, pe cei din jur exact asa cum sunt si sa interactionam.

O colega de munca mi-a spus intr-o zi, dupa un apel telefonic: “Nu stiu cum sa vorbesc cu un copil la telefon, ma pierd!” Am fost curioasa cum abordeaza apelul telefonic cu un copil: “Mama, tata sunt acasa?poti sa o chemi pe mamica?”. Am sfatuit-o sa mai sune o data, a doua zi si sa vorbeasca cu copilul exact asa cum ar face-o cu un adult. Bineinteles ca micutul a inteles necesitatea colegei mele de a discuta cu tatal, care se ocupa de firma X si l-a anuntat imediat. Copiii sunt oameni mari in corpuri mici si ce au in plus este incredibila sinceritate care ii face adorabili.