Visam, traim sau amandoua?

Azi am fugit iar pe  plaja, acolo unde suntem zei inchisi in trupuri slabe si bolnave de oameni. Simtim maret universul cand isi revarsa energia pe noi dar trupul nostru explodeaza. Imi transpira palmele, ma inrosesc in obraji, imi simt bataile inimii in gat, imi tremura degetele pe tastatura si  cand uit ca sunt doar un om, incep sa dansez, sa topai intr-o bucurie inocenta, zambesc tamp tuturor si sunt constienta de mine. Dau din energia mea oricui vrea sa primeasca fara a se consuma macar un pic.

Suntem cai negrii si rosii pe aceeasi plaja goala si rece, batuta de vant si invadata de solitudine si gandurile mele rebele. Suntem pisici rasfatate, eu cocotata pe soba iar tu incovoiat pe fotoliu astfel incat sa te poti uita la mine.

Apoi intr-o secunda, redevenim oameni si incepem sa urlam in intrebari: de ce? cum sa? Ridicam ziduri din ce in ce mai inalte si mai greu de doborat, ne punem singuri in postura de a alege si tot cu mintea umana alegem confortul: sa ramanem pe loc, sa ne inghetam sufletul.

Atat de tare alergi si tu incat imi e greu sa-mi dau seama daca la ambitie m-ai putea intrece. Poate ca azi intradevar ti-ai amintit, poate ca a fost nevoia disperata de a iesi din plictiseala cotidiana, eu nu stiu.

Mai bine ai arunca toata marea pe mine si ai inunda nisipul in parul meu. Lasa-mi mie plaja azi, tu o ai tot restul anului. Inca mai alerg de nebuna prin vant si inca sunt trista sa nu pot sa-ti vad chipul.

Visam, traim sau amandoua?

Imi miroase parul a fum de tigara si a vant din leagan

Cateodata uit ca oamenii au suflet si ma gandesc doar la mine, sa mi-l impachetez in cele mai calduroase paturi si sa-i servesc cea mai relaxanta ciocolata calda cu scortisoara. Cateodata si altii uita ca eu am suflet si se gandesc doar la ei.

            Uit ca mai exista si starile astea de nestare. Acele zile in care nu pot sa-mi gasesc locul; incep sa citesc 3 carti si nu termin nici prima pagina din nici una din ele. Incep un film dar imi tot foiesc fundul in fotoliu si mi-e frig. Mi-e frig si dor sa-mi fie dor. Imi fuge mintea pe plaja pe care am fugit cand ma duceai de mana printr-o camera plina de oameni orbi. Azi imi miroase parul a fum de tigara si a vant din leagan. Macar de as avea rabdare sa stau pret de o tigara. Dar nu am. Tot scriu si sterg si scriu din nou si regret ce am scris si apoi nu-mi mai pasa.

            Am crezut ca pot sa pastrez oamenii in viata mea chiar daca ei au plecat, fara amintiri dar cum oare daca nu amintirile i-au creat pe ei in mintea mea? Azi nimic nu are rost, sens si nici cafeaua nu are gust. Azi nu am putut sa beau cafea si nici sa mananc. M-am simtit plina doar respirand. Orice inghiteam era un bagaj pe care nu-l vroiam. Nici chef de imbratisat pisica nu am avut. Azi nu am avut si nu am fost nimic.

Dar am voie! Imi dau voie sa vorbesc nonsensuri si metafore cu care imi e prea greu sa-mi bat capul ulterior,  sa stiu si sa nu mai stiu intr-o secunda, sa stau, sa plec si iar sa stau pentru a pleca, sa cer, sa primesc si sa nu-mi convina nimic, sa ma enerveze tot si eu sa enervez pe toate lumea, sa-mi sterg toata agenda din telefon in semn de respect fata de linistea mea, sa refuz oferte de loializare la abonamente de telefon cand eu de un an de zile stiu ca-l vreau inchis definitiv, sa tai avant fara vant al oamenilor care cred ca ma cunosc,  sa nu zambesc, sa nu ascult nici o muzica, sa nu-mi fie dor de poezie. Am voie sa fac pe nebuna si sa nu dau nici un semn de viata pentru ca ma razboiesc in orgolii, am voie sa cer, sa astept, sa  urlu ce ma doare si sa urlu iar cu vocea mea si a altora. Imi dau voie sa  ma retrag din viata unor oameni a caror iubire ma doare dar am dorinta sa nu dispar. Imi permit sa nu-mi pese pentru ca merit sa-mi pese de mine.

Azi  te rog sa nu-mi mai dai sfaturi pentru ca asta e toata existenta ta, azi iti spun sa fi fara sa faci nimic pentru asta si sa iti dai voie sa faci ce simti.

Doar azi…si poate si maine.

Azi am invatat sa respir

Azi am invatat sa respir. Pana acum respiram atat de superficial, trageam aer doar un pic si apoi il infundam si innodam in gat si il dadeam repede, repede afara, de parca mi-ar fi fugit corpul intr-un maraton.

Azi am invatat sa respir si pentru prima oara am interiorizat o data cu respiratia bucurie, acceptare, iubire, caldura, senzualitate, sexualitate, foarte multa pasiune, joaca, dulceata, divinitate, frumusete, simplitate si generozatitate.

Si daca tot am invatat sa respir, bineinteles ca mi-am linistit sufletul. Am asezat pe rafturi, in ordine, curate si apretate, ganduri mototolite si indesate candva intr-un spatiu prea prafuit.

Sunt minunata, habar nu aveam cat curaj pot sa am in a spune lucrurile pe care le simt, in a recunoaste parti componente din experienta mea, in a-mi sustine cu drag dorintele, visele si emotiile. Sunt cine sunt si am ajuns aici pentru ca alegerile mele m-au adus aici. Anumite alegeri le-am facut pe intuneric, legata la ochi cu o esarfa verde dar azi mi-am desfacut esarfa de pe fata si mi-am pus-o in jurul corpului si in locul ei mi-am pus sclipici albastru, codite la ochi si pene colorate;  am devenit o zana. Cred ca mai usor imi este sa imi accept umbra intunecata decat umbra luminoasa. Sunt toate emotiile dar oare trupul meu are destula forta sa sustina universul din mine?

Ma bucur ca am ales sa ma creez si sa-mi dau libertatea de a alege inainte de a-mi insusi niste teorii din manuale. Acum pot sa aleg sa cred si sa recunosc limita unor concepte. Poate maine le voi redefini eu.

Azi pot pentru ca am descoperit ca sunt iubire cu idealuri de iubire neconditionata. Sunt tot ce e bun si rau, accept si iert si imi dau voie catre tot. Azi imi sunt autosuficienta, sunt fericita cu mine, sunt bucuria din spatele linistii sufletului meu.             

Dragii mei oameni minunati, va ofer drept multumire miliardele de stele de pe cer, pentru ca m-ati invatat sa fiu prezenta in viata mea!

Ochii padurii

Am sustinut foarte mult timp ca relatiile se construiesc pe comunicare. Am tinut foarte mult la dialog in defavoarea golurilor. Mereu vorbim, aceleasi lucruri cu alte si alte persoane. Sau vorbim alte lucruri cu aceeasi oameni. Povestim si vorbim si ne entuziasmam si apoi o luam de la capat cu o regularitate batuta in cuie. Sau povestim prea rar, prea putinor persoane, lucruri deloc semnificative pentru noi.

Dar cum ar fi daca am construi o relatie pe tacere? Cum ar fi sa poti sa te retragi in sinea ta cand stii ca in exterior te vegheaza cineva cu drag? Sa pleci spre tine stiind ca nu o sa te smulga nimeni brusc din momentul tau, ca nu o sa te stranga de brat o persoana care va lua nevoia ta de solitudine, prea personal. Hai sa tacem dupa ce tocmai ne-am povestit nebuniile. Tacerea mea nu inseamna ca astept ca tu sa reactionezi la ce tocmai ti-am povestit ci doar ca ma simt bine langa tine. E confortabil pentru mine sa pot sa tac, sa te privesc in liniste, sa te surprind cum te uiti la mine cu coada ochiului cand murmur cerul si adun toata padurea intr-un gand. Nu degeaba mi se spune ca am ochii padurii.

Te las sa conduci, sa ma duci in munti si sa ma intinzi in iarba, te las sa desenezi nori pe soarele care ma orbeste si sa nu spui nimic cand iti vorbesc despre zane si orgoliul lor, sa construiesti cetati si sa darami ziduri ca sa putem vedea orasul cat mai bine, Iarta-ma pentru ca uit de tine. Exista momente in care plec de langa tine si ma duc in mine. Atunci nu mai respir superficial ci respir adanc si simt cum miroase frigul in starea lui naturala si nu pe pielea ta. Nu vreau ca vantul, ploaia si aerul sa miroasa a tine. Vreau sa le simt asa cum sunt si doar din cand in cand sa-mi aduca aminte de tine.

Stii care e problema? Ca tu esti aici iar eu sunt pe peste tot. Nu ma pot opri doar la vant ci vreau sa iubesc ploaia asa cum ma iubeste ea pe mine. Stiu ca iti plac toate astea la mine dar inca nu ma pot aseza la masa sa ne citim reciproc horoscopul. Inca nu am terminat de construit bucataria, abia am turnat fundatia. Mai am de creat spatiu de iubit, de creat arta, de ascultat muzica, de scris, de relaxare, de odihnit si regasit de sine in nopti ce se transforma in dimineti. Am stat cu tine pe aceeasi canapea pret de cinci minute. Iti multumesc pentru puterea pe care mi-o dai sa continui sa fiu eu insa incearca sa intelegi ca nu pot ramane.

Si inca ceva as vrea sa-ti spun. Nu ai nevoie de mine ci doar de o femeie ca mine care probabil, te asteapta pe vreo canapea in New York Caffe…

Despre oameni si garantii

M-am nascut intr-o perioada in care totul venea cu garantii. Parintii mei se aveau garantat unul pe celalalt, aveau  apartamentul, locrurile de munca si banii pentru concedii. Totul venea cu regularitate si indeplinea orice nevoie.

Acum ma trezesc in incapacitatea de a putea garanta ceva cuiva. Nu pot sa promit ca voi sta o vesnicie, nu pot nici macar sa incerc sa stau prea mult. Sa-ti promit ca voi fi acolo cand o sa  te trezesti dimineata, imi este imposibil. Habar nu am cum as putea sa te fac sa intelegi ca existenta mea fizica si consistenta nu poate fi folosita ca dovada in dosarul “promite-mi ca…”Ah! Nu rosti cuvantul “niciodata”…stiu ca nici tu nu ai cum sa-mi garantezi iar daca eu sunt ca un om stricat ce nu are certificat de calitate, nu am pretentia ca tu sa-mi dai un termen:12 , 24 sau 36 luni. E o loterie…noi suntem niste bile umane intr-o loterie a cui vrea sa joace. Ce rost are sa-ti promit? Sunt doar niste cuvinte din gura unei persoan care nu stie ce va fi maine…cum as putea fi autentica promitandu-ti ceva ce nu exista sau asupra caruia nu am control? Defapt nu exista control ci  doar iluzia lui, singurul lucru pe care pot sa ti-l promit e schimbarea….a mea si a ta si da, voi tine ochii deschisi si voi incuraja asta dar e doar un scop al meu,sa te sustin pe drumul schimbarii, nu le confunda.

            Defapt pot sa-ti dau o garantie provizorie…se numeste “acum” si…tocmai a expirat. Nu-i nimic, mai am formulare….acum…..acum….acum. Asta pot sa iti dau…acum, restul nu conteaza.  Ma straduiesc sa ies din confortul psihic pe care mi-l da ceva ce nu exista, sa-mi permit luxul de a ma razgandi, de a ma schimba, de a fi impulsiva, de a  fugi, de a  sta, de a  fugi din nou, de a  rupe o frunza pe care sa o miros, de a ma intinde pe jos in ploaie, de a sta in solitudine si apoi de a-mi dori iubirea.

Nu exist in gestiunea lumii, nu vin cu factura, certificat de garantie sau calitate, aviz de insotire a trupului si instructiuni de utilizare sau programare…sunt libera sa ma creez, sa ma construiesc, sa-mi aleg preferintele si apoi sa le schimb. Nu-mi cere adresa service-ului autorizat, habar nu am ce produs vrei sa fiu!

Oglinda invelita in dantela eleganta

            Nu mai imi e dor de mult de o imbratisare, cred ca nici nu mai am stare sa stau inchisa intr-o imbratisare, defapt cred ca nimeni nu mai stie sa imbratiseze. Ah, la naiba! Era specializarea mea, fara diploma.

Ei, bine, cred ca am mai crescut un pic. Dar tot ma lupt intre a simti si a gandi. Cateodata am impresia ca gandesc mult prea mult. Vreau sa-i dau omului libertatea pe care nici macar nu constientizeaza ca o are insa in mintea mea ii sacrific fiecare incercare de a-si manifesta starea asta. In capul meu port dialoguri naucitoare si acuzatoare in care rastalmacesc fiecare cuvant spus, gest sau intentie pe care a  avut-o, ii crucific actiunile si intorc totul in favoarea mea. Cateodata ramane doar in mintea mea dar cateodata iese intr-o nebuloasa discutie in care eu nu stiu sa-mi exprim gandurile iar el nu intelege contextul razboiului meu. Si uite asa, eu, sustinatoarea libertatii si cea care incurajeaza simtirile, ajung sa ma pozitionez in spatele pancartelor cu care defilez. Ajung sa ma intorc impotriva a tot ceea ce sustin si apoi imi dau singura cu pancartele in cap.

            Imi spun ca nu mai fac planuri, ca nu mai analizez, ca pierd prea mult timp gandind si dand o prea mare importanta unor reactii primare si ca ma las sa simt. Si simt….si e atat de bine cand simt si uit de ego-ul meu. Pacat ca atunci cand muzica se opreste ma intorc in mintea mea. Pacat ca nu pot sa lungesc corzile de chitara, sa le impletesc cu clapele si bataile tobelor intr-o infinita cheie sol, la inceput de portativ. Sa-mi cante mereu, sa ma las sa simt mereu.

            E dureros cand imi privesc greselile in ochii tai, e si mai greu cand mi le proiectez in tine ca sa pot sa le confrunt, imi pare rau ca o iau personal uneori desi tot ce ma deranjeaza la tine ma deranjeaza, defapt, in mine. Asa ca iti multumesc ca imi esti oglinda invelita in dantela eleganta.

Dar recunosc, sunt norocoasa ca imi port razboiul mandra, cu funda rosie la gat pentru ca stiu sa simt si stiu cand gandesc. E greu de inteles dar macar sunt constienta.

Tu…ce simti si ce gandesti?