Inner journey

“Oamenii mici pleaca”

Am auzit-o pur intamplator si mi-a ramas latent, in stare comatoasa in minte. Mai rabufneste intr-o criza spasmofila din cand in cand si nu reactioneaza la tratamente administrate conform prescriptiei mintii adica ignorare si abandonare in neant.

Ce inseamna oameni mici? Si de ce sunt asa? Intradevar tine de ei sau de capacitatea persoanelor care afirma asta de a se oglindi?

            Nu e dreptul meu sa vorbesc in numele altora si nici nu stiu sa fac asta. Abia am invatat sa vorbesc pentru mine asa ca am sa imi definesc, ca martor intr-un proces interior, definitia mea despre oamenii care pleaca, mentionand ca si eu am fost un om care a plecat.

            Ce simt eu cand pleaca oamenii? Abandon. Ce inteleg cand pleaca ei? Ca si-au terminat datoria in viata mea. Un om care vine si imi acorda timpul, resursele si cunostintele lui, parte lunga sau mai scurta din viata lui, din existenta sa, nu are cum sa fie altfel decat mare. Un om cu curaj de care este sau nu constient. E frumos sa intri in viata oamenilor, e confortabil sa stai si poate fi greu sa pleci. Dar orice sfarsit este doar un alt nou inceput. Care e foarte greu si tocmai de asta admir oamenii care pleaca. Atunci cand au terminat, cand au atins o limita, cand vor altceva pentru ca s-au depasit pe ei si asa mai departe. De ce pleaca? Nu stiu in general insa concret, pe fiecare persoana in parte, mi-am dat timp sa inteleg motivele. Ce simt legat de plecarea lor? Le multumesc pentru tot ce au adus si le sunt recunoscatoare pentru potentialul pe care l-au lasat in mine cand au plecat. E un cerc sau o spirala, mereu cineva vine si mereu cineva pleaca. Constantele sunt putine dar au si ele variabilele lor. Miscarea asta dinamica inseamna schimbare. Schimbare in fata careia am fost rigida. In secunda in care am acceptat-o, am devenit omul care a plecat.

            E important pentru mine sa ma justific ca plecand, am fost acei oameni care au plecat. Cum pot eu simtindu-ma sufocata si incorsetata sa cred ca imi fac bine mie si celorlalti acceptand existenta asta? M-am dezlegat, mi-am gasit vocea, mi-am hranit curajul de  a pleca de la o persoana neutra, precum am fost, catre vulcanul de acum. Pe drumul meu cu gropi dar plin de soare pasesc in tenisi tociti dar iubiti, cu haine lejere si fara bagaj fizic. Insa stiu ca nu mi-as fi gasit drumul daca nu ar fi plecat oameni din viata mea si daca nu ar fi fost oameni din viata carora sa plec eu.

            Nu, nu ma consider un om mic pentru ca plec ci ma simteam mica daca stateam. Iar eu sunt mare pentru ca voi mi-ati dat sunete cu care am invatat sa spun ce vreau. Voi mi-ati dat sa ascult note muzicale cu care sa-mi fac propria armonie a sufletului. Iar voi, voi sunteti la fel de mari ca mine. Astept cu rabdare si o cana de ceai cald ziua in care nu o sa mai conteze cine, unde sau de unde a plecat cid oar ca ne-am dat voie sa crestem si sa ne urmam drumul.La urma urmei fiecare are calatoria lui, nu?