Pentru
ca vad tot mai des nevoia si necesitatea, aproape ca o ultima dorinta inainte
de moarte, de a vorbi despre iubirea neconditionata a femeii fata de barbat…
Am citit definitii despre ce inseamna asta. Si
se incadreaza aici iubirea ta de femeie fata de barbatul cu care esti
casatorita, manifestata atunci cand o alta femeie il mangaie. Daca exista vreo
femeie in viata asta care se bucura pentru barbatul ei, fara sa se simta
tradata, abandonata si fara valoare, tare mi-as dori sa o intalnesc. I-as spune
sa revina peste 1000 ani. Caci inca invatam sa ne vedem.
Oare ne vedem? E atat de greu sa
iesim din lantul social in care suntem ingropati, sa facem un pas inainte si sa
spunem “eu sunt centrul lumii mele”. Cine e in centrul lumii tale? Sotul?
Iubitul? Alta persoana?
In jocul asta
cartea iubirii neconditionate nu s-a inventat. Suntem prea oameni in viata asta
iar lectia neconditionarii este prea avansata. Suntem la ABC-ul emotiilor.
Invatam ce inseamna sa ne vedem. Dupa ce ne vedem, ne speriem caci nu stim ce
sa facem cu umbrele din noi. Cand avem un pic de maturitate si curaj, coboram
in putul adanc si facem lumina, incalzim locul si ne dam voie sa il descoperim.
Peste ceva timp ne spunem ca ce a fost nu se mai schimba si tot ce ramane de
facut este sa acceptam. Si poate iertam. Asta pana la prima greseala. Credeam
ca daca ne-am iertat o data nu vom mai gresi. Dar o facem iar si iar. Si cat de
greu e sa intelegem ca e normal si la indemana sa gresim, apai sa ne mai si
iertam greselile.
Cand acceptam si cu greu iertam, poate ca ne valorizam. Stii
ce valorezi tu in viata? In viata ta, nu a altora. Asta e tot ce conteaza. Care
este valoarea ta, personala, in viata ta. Nu stiai ca exista asa ceva? Si
atunci cum vorbesti despre iubire neconditionata?
Si daca reusim
sa ne acceptam, iertam, valorizam, vom invata in timp sa ne si iubim. Mintea,
gandurile, sufletul, insinctele, slabiciunile, resursele, fricile si
optimismul. Dupa aceea poate ca vom reusi sa transformam singuratatea in
solitudine, in minunata, plina de feerie, solitudine. Starea in care te bucuri
ca esti cu tine insuti. Echilibrul.
Un exhilibru
printre zeci de mii de dezechilibre. Deschizi apoi ochii si iubesti natura. Te
incarci cu energia ei, iubirea Universului, a ingerilor si zanelor, a divinitatii
din interiorul tau.
Iti mai dai timp si poate ca vei
ajunge sa iubesti in jurul tau. Sa iubesti oamenii. Dar e atat de greu pentru
ca iubirea vine cu acceptarea lor. Si cum sa fie usor sa acceptam ceva atat de
diferit de noi? Abia, daca am avut o revelatie, am invatat sa ne acceptam pe
noi insine. Cum sa iubesc cand ritmul lui ma scoate din minti? Sunt pregatita
sa accept atat de usor diferentele? Mai trece putin timp si acum sunt bine,
iubesc, accept.
Insa munca cu mine nu inceteaza
niciodata. Le integrez pe toate. Se simte atat de frumos. Insa sunt si momente
cand e greu si ma opresc pe o bordura sa ma odihnesc.
Cat despre
iubire neconditioata? Ne traim viata intr-un corp limitat. Este o contradictie
ca ceva limitat sa iubeasca nelimitat. E de neconceput.
Aud lectii de
viata de la diversi oameni, despre cat de frumos e sa iubesti asa. Eu aud un
strigat disperat de ajutor. “Ajuta-ma sa ma intorc catre mine, sa ma vad, sa
invat sa ma iubesc.”
Oameni buni, nu
in viata asta. Oricat de minunat suna si oricate carti de dezvoltare personala
si spirituala citim, oricat de nelimitate sunt resursele noastre, nu avem habar
cum sa le accesam. Sa ne dam voie sa ne amintim lectiile pe parcurs. Haideti sa
nu ne mai fortam sa bifam liniute din carti. Nu suntem obligati sa iubim
neconditionat daar ne suntem datori sa ne iubim pe noi insine. Indreptati-va
atentia spre interiorul vostru si vedeti pe parcurs ce e pe acolo…
P.S. Mama, stiu
ca tu esti singura persoana care ma iubeste neconditionat. Onorez divinitatea
din tine care iubeste in felul acesta. Imi doresc intelepsiunea ta.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu