Descuamarea ego-ului

Cautam. Poate toata viata ne cautam, in noi, pe noi si unul pe celalalt. Privim in exteriorul nostru caci ochii vad cel mai usor ambalaje. Cautam pe strazi inguste de oras cetate, niciodata astfaltate si prea des scurse de ploi torentiale. Cautam si in varful muntilor cand ne odihnim sufletele in corturi prea reci si triste, in corzi de chitara ce se opresc brusc din cantat pentru ca si-au terminat cautarea; pe drumul altora incercand sa pasim cu un pas prea mic pe o urma prea mare sperand sa fie acolo undeva; pe plaje prea murdare si prea pline de corpuri; printre stele si mai jos de ele. Dar prea rar cautam in noi. Unii din noi avem norocul de a gasi, mai devreme sau mai tarziu. Cand incetam sa mai cautam murim si defapt, abia atunci incepem sa traim.

Se descuameaza in straturi ego-ul si zidurile lui lasand sa lumineze un suflet prea fin intr-un vant plin de praf. Se curata mintea de gandurile altora si devine clara si concisa. Inima incepe si elibereaza garajul ticsit de vechi si mortaciuni, mucegai si lemn putred, castigand mai mult loc. Vointa se activeaza sa invete inima iar sa simta iubirea si sufletul invata sa o directioneze nu catre o persoana ci catre toate existentele. Iar corpul simte sange curat si functioneaza sanatos pentru ca, pentru prima oara, simte ca este viu.

Si dincolo de cautare e aflarea a ce esti: o existenta. Iar tu esti existenta creata. Incepi sa creezi. Asa cum poetul creaza poezia si poezia il creaza pe poet. In timp, mai mult sau mai putin, intr-un ritm lent sau accelerat, usor sau mai greu, singur sau cu maini intinse, ajungem sa fim constienti de ce suntem.

Si tocmai cand ne suntem autosuficienti, completi si fericiti in solitudine, se naste ceva mai mirific: un alt suflet care s-a cautat , gasit si creat, finisat si perfect constient. Ne intalnim pe o sarma subreda pe care lumea o zguduie, ii planteaza samanta de foc in aerul dintre pamant si ea, se agata sau pur si simplu o lasa in pace din prea multa nepasare.

Ce mod frumos de a te crea uitandu-te cum corpul atasat palmei din palma ta se creaza in acelasi timp. Ne tinem de mana dar pasim individual, tu cu talpa ta mare, eu cu urma mea mica. Ritmul e uneori acelasi, alteori ma opresc sa respir caci mai uit dar nici tu nu te indepartezi. Stiu ca de la inaltimea ta te uiti peste umar si ma astepti mancand un mar. La urma urmei sunt doar la o lungime de doua palme stranse. Dar e ok pentru ca suntem individuali si functionam perfect asa.

Mai avem loc pe sarma! Chemam niste pisici, cai sau poate zane?