Sclipici pe asfalt

Cred in puterea dorintelor mele. Cred din ce in ce mai mult si mai puternic in forta pe care o am atunci cand universul imi creste flori de camp sub talpi. Nu stiu daca e din cauza spiritului de sarbatori pe care il sadeste toata lumea si usor, usor incolteste si in sufletul meu sau sunt doar eu. Mi-am dorit anul acesta sa iubesc Craciunul caci in mintea mea, anul trecut, a devenit balaurul din centrul uraganului meu. Si am ajuns sa iubesc mult mai  mult si nici macar nu am impodobit inca bradul.

Frig, foarte frig, mult prea multa lume care se inghesuie, copii pe care nu ii vad si mi se incolacesc de picioare, lumini vesele si dansatoare, brad cantaret si iubitor, mmmmm vin fiert, lipsa ta cu zambet acceptata, imbratisari straine, picioare inghetate, nas rosu si nerabdare, drumuri blocate, idei traznite cu alte cai de acces, condus pe gheata,  caicula de boschetar, manusi in care, cu siguranta, voi ingheta la un momentdat, fular din care mi se prind pe rujul de pe bunze fire de material, drag de frig caci intru la caldura. Ador mirosul de iarna, sclipiciul de pe asfalt, pomii batrani orbiti de zapada, senzatia pasilor care se scufunda in zapada proaspata.

Dincolo de ce e dupa geam, acolo unde e rece, sunt eu, la caldura, cu o cana de ciocolata calda in mana si miros de lumanari parfumate sub nas. Si pot sa vad toate astea in mine si in afara. Pot sa alerg si sa stau, sa am sau nu chef de tine, sa rad din orice si tu sa faci pauza sa-mi dai timp sa rad, sa fac pe nebuna iar tu sa devii serios, sa devin eu serioasa si tu sa razi, sa vreau sa te vad si sa nu pot dar sa am inima plina de tine. Ah! Da-te jos cinci minute sa mai respir un pic caci inca nu stiu ce sa fac cu iubirea ta. Dar invat repede si sunt lacoma. Nu ma voi pierde in tine caci esti prea plin de tine si nu am loc dar pot sa topai in jurul tau. Si nici tu nu  vei fi altcineva pentru ca eu iti sunt oglinda si iti vei aminti mereu ca esti perfect asa. Iar eu cresc si mai furmos pe perfectiunea ta.

Am vorbit prea mult…acum vreau sa tac langa tine. Shhhhh….

Descuamarea ego-ului

Cautam. Poate toata viata ne cautam, in noi, pe noi si unul pe celalalt. Privim in exteriorul nostru caci ochii vad cel mai usor ambalaje. Cautam pe strazi inguste de oras cetate, niciodata astfaltate si prea des scurse de ploi torentiale. Cautam si in varful muntilor cand ne odihnim sufletele in corturi prea reci si triste, in corzi de chitara ce se opresc brusc din cantat pentru ca si-au terminat cautarea; pe drumul altora incercand sa pasim cu un pas prea mic pe o urma prea mare sperand sa fie acolo undeva; pe plaje prea murdare si prea pline de corpuri; printre stele si mai jos de ele. Dar prea rar cautam in noi. Unii din noi avem norocul de a gasi, mai devreme sau mai tarziu. Cand incetam sa mai cautam murim si defapt, abia atunci incepem sa traim.

Se descuameaza in straturi ego-ul si zidurile lui lasand sa lumineze un suflet prea fin intr-un vant plin de praf. Se curata mintea de gandurile altora si devine clara si concisa. Inima incepe si elibereaza garajul ticsit de vechi si mortaciuni, mucegai si lemn putred, castigand mai mult loc. Vointa se activeaza sa invete inima iar sa simta iubirea si sufletul invata sa o directioneze nu catre o persoana ci catre toate existentele. Iar corpul simte sange curat si functioneaza sanatos pentru ca, pentru prima oara, simte ca este viu.

Si dincolo de cautare e aflarea a ce esti: o existenta. Iar tu esti existenta creata. Incepi sa creezi. Asa cum poetul creaza poezia si poezia il creaza pe poet. In timp, mai mult sau mai putin, intr-un ritm lent sau accelerat, usor sau mai greu, singur sau cu maini intinse, ajungem sa fim constienti de ce suntem.

Si tocmai cand ne suntem autosuficienti, completi si fericiti in solitudine, se naste ceva mai mirific: un alt suflet care s-a cautat , gasit si creat, finisat si perfect constient. Ne intalnim pe o sarma subreda pe care lumea o zguduie, ii planteaza samanta de foc in aerul dintre pamant si ea, se agata sau pur si simplu o lasa in pace din prea multa nepasare.

Ce mod frumos de a te crea uitandu-te cum corpul atasat palmei din palma ta se creaza in acelasi timp. Ne tinem de mana dar pasim individual, tu cu talpa ta mare, eu cu urma mea mica. Ritmul e uneori acelasi, alteori ma opresc sa respir caci mai uit dar nici tu nu te indepartezi. Stiu ca de la inaltimea ta te uiti peste umar si ma astepti mancand un mar. La urma urmei sunt doar la o lungime de doua palme stranse. Dar e ok pentru ca suntem individuali si functionam perfect asa.

Mai avem loc pe sarma! Chemam niste pisici, cai sau poate zane?