BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

duminică, 22 decembrie 2013

Mintea mea


In mintea mea se creeaza ordine. Si reguli. Si mintea mea cauta disperata succederea cronologica a informatiilor. Nu citesc o carte pana nu am cateva informatii generale despre subiect. Am impresia ca nu se leaga nimic daca citesc aleator. Ordine. Imi disciplinesz mintea intr-un mod ideal. Sau ea pe mine. Caut si nu gasesc ordine in carti. Caut ordine in dezordine. Si refuz sa adun informatii.
Mintea mea imi spunea azi noapte sa am incredere in capacitatea ei de a se organiza, de a asimila informatii, de a le ierarhiza si prioritiza. Doar sa ii dau informatiile. Iar acum citesc. Ce si cand imi va trebui, nu decid eu. Eu invat sa ma las timpului si ideii ca totul este asa cum trebuie sa fie. Ma abandonez mintii mele geniale si timpului. 

joi, 19 decembrie 2013

Mmm...iaurt cu miros de aracet


Mmm iaurt natural. Si de ce miroase a aracet? Cumparam boli in orice. Ambalate la sticle, conserve, mici paharele de plastic colorat cu etichete atragatoare, cutii de carton desenate si pline de mesaje sexuale sau care inspira teama. Teama de a nu fi pedepsit, de a nu te ingrasa, de a nu corespunde, de a suporta consecintele daca gandesti altfel decat societatea, de a nu ramane singura, de a nu primi apreciere, dragoste….teama peste tot. Suntem pacaliti constant de mintea noastra. Ea este pacalita de toate mesajele colorate care raman in inconstient. Ma intreb cate din gandurile si dorintele mele sunt ale mele.
Cumparam. Si cumparam cu spor boli, teama, sex, sentimente, medicamente sa ne repare apoi, ne cumparam dreptul de a trai, de a ne bucura, de a naste, de a ne iubi, de a ne trezi dimijneata in miros de acasa, ne cumparam animale, ambalaje pentru noi. Cumparam natura sa ne-o bagam in casa apoi cumparam benzina pentru a merge in natura.
Ne vindem ca sa cumparam carti, momente de liniste, relaxare, frumusete. Ne cumparam asigurari de viata, de boala, de asigurat oameni dragi. Cumparam bani ca sa putem cumpara bani.

Ce mai ramane de necumparat?Eu stiu....mai stie cineva? 

joi, 12 decembrie 2013

Totul este asa cum trebuie sa fie


Credeam ca plec doar sa construiesc o relatie….si asta suficient de palpitant si necunoscut. Am ajuns intr-un oras care nu seamana deloc cu cel al sufletului meu, fara munti, fara paduri, fara oameni calzi si buni. Toate reperele mele care se ascundeau pe cate un munte din cate un orizont au ramas acolo. Inclusiv anumite relatii au incetat sa mai existe, exact ca iarna cand iese soarele dimineata si credem ca e mai cald afara. Am zis ca pierd un job si atat. Insa am pierdut prieteni, repere, rasfatul si alintatura de a fi copil, luxul de a nu-mi asuma responsabilitatea pentru viata mea, lungile plimbari pe binecunoscutele carari din munti, cafeneaua preferata, jagerchoco, ciocolata calda cu marshmallow, Myra the cat cea pufoasa si grasa, mirosul de acasa, caldura nenaturala dar pretioasa a centralei, disciplina dupa noua ani de sclavie in campul muncii, supunere in fata autoritatilor infatisate de sefi de magazin, spontaneitatea mea si disponibilitatea prietenilor de statut single. Voi nu ati observat ca atunci cand esti single ai foarte multi prieteni pana in momentul in care se vede in ochii tai ca te-ai indragostit si ei inteleg ca nu mai au nici o sansa la tine?
Credeam ca am pierdut. Asta e gandirea unui om care traieste in trecut. Insa nu intamplator lucrez atat de mult cu mine si deloc haotic imi schimb perspectiva asupra vietii. Mereu am sustinut ca eu nu pierd niciodata fara ca macar sa stiu ce inseamna asta. Acum stiu. Eu nu pierd niciodata.
Cat de norocoasa pot sa fiu sa ma mut de la munte la mare? Am doua case, poate si mai multe dar muntele m-a nascut iar marea m-a adoptat. Plaja goala…cat de mult iubesc plajele dezbracate de oameni, cu marea clara si limpede, cu energia ei pura, fara amestec cu energia oamenilor. Repere? Ce cale catre dependenta mai este si asta? Nevoia de confirmari se mai zbate intr-un ultim suflu.
Mi-am dat dreptul sa fiu libera si asta nu o puteam face decat inconjurata de oameni liberi. Nu mai sunt sclavul corporatilor, imi asum libertatea si placerea de a munci cand si cat vreau, de a citi ce si cat vreau, de a imi bea cafeaua pe prispa casei cu cine si cata cafea vreau.
Acum am sapte pisici. M-am indragostit de personalitatea fiecareia si nu mai pot sa le dau spre adoptie asa cum intentionam, asa cum am fost invatata ca se face daca ai mai mult de un animal in casa.
Am placerea de a descoperi un oras nou, cu trecutul lui si prezentul pe care il construiesc eu. Aici am inteles pentru prima oara ce inseamna valoarea personala. Citisem in carti despre asta insa era filozofie pentru mine. Mi-am construit definitia la malul marii, cu fundul pe nisip si cu vantul in parul pe care mi-l las sa creasca.
Dorul asta de casa, de munte, de familie, de prieteni, dorul…ce frumos si creativ se simte. Ce dulci sunt lacrimile firbinti de dor de mama. Sunt resurse si acum stiu sa le accesez.
Am magazinul de cafea caruia daca ii trec pragul ma loveste un miros de carti, multe si dorite de mine. Ma pierd uneori printre paginile altora. In sfarsit s-au asezat si gandurile mele legate de ce o sa ma fac cand o sa fiu mare. Pentru ca mare m-am facut dar ce faceam era in conflict cu mine. Psihoterapia. Asta este reperul meu. Asta si libertatea. Oamenii si libertatea.
Tu mi-ai facut pentru prima oara cafeaua altfel si apoi m-ai lasat sa incerc si eu. Acum beau doar cafea cu scortisoara. TU. M-ai facut sa cred ca mi-ai furat sufletul insa eu ti l-am dat. Ti l-am dat servitor iar tu m-ai invatat sa-l pun pe tronul de regina si sa-l tratez astfel. Cu blandete, acceptare, iertare, iubire, caldura, simplitate, rabdare, timp, libertate, muzica sau lipsa ei, in functie de nevoi. Tu mi-ai aratat ca exista relatii de cuplu in care individualitatea fiecaruia este respectata si de dorit. Doar aspiram catre asta…vorbeam in termeni ideali si iaca unde era…la 400 km de munte, unde caldura vine de la focul facut cu lemne in soba.
Anul asta este despre mine si despre tine. Este despre libertatea pe care ma incurajezi sa mi-o asumi. Nu ma fortezi, doar imi recomanzi. Cateodata sunt surda si ma revolt. Dar stii ca peste un timp o sa iti dau dreptate. Anul asta m-am dezbracat de rebeliune ca mecanism de aparare si am constientizat ca valoarea mea sta in interiorul meu. Nu trebuie sa o arat cu nimic in afara, sa-mi pun bariere de care sa nu treaca oamenii si apoi sa ma pacalesc ca se numeste selectie naturala. Pentru ca anul asta este despre crestere, invataturi, rabdare, recunoastere and let yourself go. Lucrurile sunt exact asa cum trebuie sa fie. Asta este noua perspectiva.
Multumesc divinitatii pentru anul asta, ma onorez pentru cat curaj am sa ma uit in mine, sa cresc si sa invat, multumesc oamenilor noi care intra in viata mea sa ma umple cu magia lor, multumesc prietenilor vechi ce au ramas sa ma linisteasca cand fug ca un taur nebun. Multumesc mama si tata pentru durerea de a fi departe cu dor si cu iubire.
Iti multumesc. Tie, stii tu de ce. Nu stii? Cauta in tine. Ai facut candva ceva pentru mine. Simte. Frumos an, frumoasa crestere, frumoase perspective, frumosi oameni!


luni, 25 noiembrie 2013

Love yourself first!


Pentru ca vad tot mai des nevoia si necesitatea, aproape ca o ultima dorinta inainte de moarte, de a vorbi despre iubirea neconditionata a femeii fata de barbat…
 Am citit definitii despre ce inseamna asta. Si se incadreaza aici iubirea ta de femeie fata de barbatul cu care esti casatorita, manifestata atunci cand o alta femeie il mangaie. Daca exista vreo femeie in viata asta care se bucura pentru barbatul ei, fara sa se simta tradata, abandonata si fara valoare, tare mi-as dori sa o intalnesc. I-as spune sa revina peste 1000 ani. Caci inca invatam sa ne vedem.
            Oare ne vedem? E atat de greu sa iesim din lantul social in care suntem ingropati, sa facem un pas inainte si sa spunem “eu sunt centrul lumii mele”. Cine e in centrul lumii tale? Sotul? Iubitul? Alta persoana?
In jocul asta cartea iubirii neconditionate nu s-a inventat. Suntem prea oameni in viata asta iar lectia neconditionarii este prea avansata. Suntem la ABC-ul emotiilor. Invatam ce inseamna sa ne vedem. Dupa ce ne vedem, ne speriem caci nu stim ce sa facem cu umbrele din noi. Cand avem un pic de maturitate si curaj, coboram in putul adanc si facem lumina, incalzim locul si ne dam voie sa il descoperim. Peste ceva timp ne spunem ca ce a fost nu se mai schimba si tot ce ramane de facut este sa acceptam. Si poate iertam. Asta pana la prima greseala. Credeam ca daca ne-am iertat o data nu vom mai gresi. Dar o facem iar si iar. Si cat de greu e sa intelegem ca e normal si la indemana sa gresim, apai sa ne mai si iertam greselile.
            Cand acceptam si  cu greu iertam, poate ca ne valorizam. Stii ce valorezi tu in viata? In viata ta, nu a altora. Asta e tot ce conteaza. Care este valoarea ta, personala, in viata ta. Nu stiai ca exista asa ceva? Si atunci cum vorbesti despre iubire neconditionata?
Si daca reusim sa ne acceptam, iertam, valorizam, vom invata in timp sa ne si iubim. Mintea, gandurile, sufletul, insinctele, slabiciunile, resursele, fricile si optimismul. Dupa aceea poate ca vom reusi sa transformam singuratatea in solitudine, in minunata, plina de feerie, solitudine. Starea in care te bucuri ca esti cu tine insuti. Echilibrul.
Un exhilibru printre zeci de mii de dezechilibre. Deschizi apoi ochii si iubesti natura. Te incarci cu energia ei, iubirea Universului, a ingerilor si zanelor, a divinitatii din interiorul tau.
            Iti mai dai timp si poate ca vei ajunge sa iubesti in jurul tau. Sa iubesti oamenii. Dar e atat de greu pentru ca iubirea vine cu acceptarea lor. Si cum sa fie usor sa acceptam ceva atat de diferit de noi? Abia, daca am avut o revelatie, am invatat sa ne acceptam pe noi insine. Cum sa iubesc cand ritmul lui ma scoate din minti? Sunt pregatita sa accept atat de usor diferentele? Mai trece putin timp si acum sunt bine, iubesc, accept.
            Insa munca cu mine nu inceteaza niciodata. Le integrez pe toate. Se simte atat de frumos. Insa sunt si momente cand e greu si ma opresc pe o bordura sa ma odihnesc.
Cat despre iubire neconditioata? Ne traim viata intr-un corp limitat. Este o contradictie ca ceva limitat sa iubeasca nelimitat. E de neconceput.
Aud lectii de viata de la diversi oameni, despre cat de frumos e sa iubesti asa. Eu aud un strigat disperat de ajutor. “Ajuta-ma sa ma intorc catre mine, sa ma vad, sa invat sa ma iubesc.”
Oameni buni, nu in viata asta. Oricat de minunat suna si oricate carti de dezvoltare personala si spirituala citim, oricat de nelimitate sunt resursele noastre, nu avem habar cum sa le accesam. Sa ne dam voie sa ne amintim lectiile pe parcurs. Haideti sa nu ne mai fortam sa bifam liniute din carti. Nu suntem obligati sa iubim neconditionat daar ne suntem datori sa ne iubim pe noi insine. Indreptati-va atentia spre interiorul vostru si vedeti pe parcurs ce e pe acolo…

P.S. Mama, stiu ca tu esti singura persoana care ma iubeste neconditionat. Onorez divinitatea din tine care iubeste in felul acesta. Imi doresc intelepsiunea ta. 

duminică, 28 iulie 2013

Dormi


Dormi. Nu e nevoie sa stai nopti intregi treaz langa mine sa ma privesti cum imi strivesc fata de perna si parul mi se zburleste tot. Noi nu ne iubim ca in carti. Noi nu ne trezim zambind si imbratisandu-ne inviorati de dimineata pe care o petrecem impreuna. Tu sari din pat sa faci cafeaua iar eu, ceva mai tarziu, ma zvarcolesc prin casa in cautarea canii de cafea. Noi ne trezim abia dupa prima ceasca de cafea si prima ta tigara si abia atunci ne spunem buna dimineata. Atunci ne zambim si dupa ce ma spal pe dinti ma bucur de primul tau sarut.
Imi pregatesti micul dejun. Sofisticat si elegant. Cata iubire trebuie sa ai in tine, cal salbatic, rafinat. 
Noi nu ne iubim ca in filme. Viata reala nu se simte asa. Noi suntem liberi si spontani. Cateodata lenesi si ne place sa facem maraton de Family Guy, rontaind seminte si golind dozele de bere cu lamaie. Nu mi-e frica niciodata cu tine. Nu mi-e frica niciodata de tine. Imi place cand murmuri versuri, ma enerveaza cand inventezi cuvinte care nu exista. Dar mi-a fost dor de asta cand nu ai fost langa mine. Tu ai grija de visul tau si imi dai mie libertatea si curajul de a avea grija de visul meu. Niciodata nu ma judeci, nici chiar atunci cand nu intelegi. Nici eu nu inteleg uneori. S-a terminat filmul, am terminat si cartea. Ei s-au dus, noi suntem tot aici. Tu mare, eu mica. Tu bland, eu sensibila. Tu liber, eu libera. Mi-ai spus ca orice se va intampla, va fi bine pentru amandoi. Te cred, te simt.

S-au stins luminile la acvarii, am hranit eu pisicile. Hai, dormi, iubitul meu. Te sarut si tu tresari. Noapte buna!

sâmbătă, 27 iulie 2013

Uitam


Uitam oameni care ne-au trecut prin viata. Si ei ne uita pe noi. Cel mai probabil atunci cand nu vor mai avea nici un interes adresat noua. Sau pur si simplu sunt distrasi de acele probleme zilnice, asa cum le numim noi. Vedem doar ambalaje si ne comportam ca atare. Ar trebui sa ne gandim si la sentimentele lor, ale celor pe care spunem ca i-am uitat.
Atunci cand te muti din oras, din locul in care ti-ai lasat amprenta, unde sunt reperele tale peste tot, nu iei mai nimic. Te muti pur si simplu. O iei de la capat. Te gandesti la ce a ramas in urma si simti cat de in urma te-au lasat ei pe tine, desi tu ai plecat. Nimeni nu este de neinlocuit. Un gol creeat va fi umplut imediat de catre Univers. Nu ai prea mult timp in care sa ti se simta lipsa. E bine cand oamenii merg mai departe in viata lor. Nu suntem responsabili de efectele plecarii noastre. Insa suntem datori sa ii imbratisam cu ganduri calde si dor placut caci asa va fi ca si cum nici nu am fi plecat.
Oameni frumosi, toti cei care ati uitat sau ati fost uitati, de mine sau de altii…conteaza ca ati fost acolo. Pentru ca s-a intamplat asa inseamna ca asta a fost cel mai bun lucru care se putea intampla. Va multumesc si va doresc o viata minunata si pe drumul asta sper sa ne intalnim curand. 


joi, 25 iulie 2013

Timpul are nevoie de timp

“Inchipuie-ti ca nu ai calculator si nici masina, ca nu mai ai marea aproape si nu ai bani sa o vezi nici anul asta, ca nu ai cartile. Cum te simti?  Si acum gandeste-te ca ai calculator, ai masina, ai marea la doi pasi sau trei papuci. Si apreciaza-le!”
Si uite asa ne pierdem printre dorintele noastre, incapatanari de copil si vise de nebun. Uitam de noi, uitam de ce avem, uitam de ce ne dorim sau credem ca ne dorim. Ar trebui sa stam un moment macar, in prezent, sa ne uitam in jurul nostru si sa onoram ceea ce avem. Ce am devenit si suntem ca oameni. Ba chiar sa ne gandim la ce facem noi pentru noi. De ce alergam fugariti de ambitiile noastre? De ce nu mergem relaxati lasand Universul sa-si intinda bratele in viata noastra, in ritmul natural? Suntem mereu intr-o goana dupa fericire si ne uitam cu invidie la fericirea altora.
Avem tot. Avem timp, avem bani, avem putere si resurse. Dar nu avem rabdare. Ne dezacordam si sunam fals. Ne innodam firele vietii si cand se scurteaza prea mult incat ne sufoca, ne oprim. Abia atunci lasam timpul sa isi vina in ritm. Ritmul firesc, fara atingeri de om. Gonim iar si iar cand ne simtim liberi, uitand ca libertatea noi ne-o acordam sau ne-o sugrumam. In drumul nostru mai incurcam si alte vieti. Si ne reamintim…mai relaxeaza-te.

Timpul rezolva cincizeci la suta din problema….dar si timpul are nevoie de timp. Cum ar fi sa nu ne mai grabim la semafor, sa nu lasam impulsul sa ia decizii in locul nostru, sa mestecam mai incet si mai mult inainte de a inghiti mancarea, sa ne privim mai mult in ochi, sa ne imbratisam mai lung, sa ne oprim in parc sa ne mai dam in leagan, sa ne mai jucam in mare, sa ne intelegem prietenii cand intarzie, sa ne asteptam linistit cafeaua dimineata.

miercuri, 24 iulie 2013

From Paris with love....


            From Paris with love….sau mai bine zis far away from Paris.
In urma cu cateva ore ii spuneam iubitului meu ca urmatoarea destinatie dupa Amsterdam imi doresc sa fie Paris. La doua ore dupa discutia noastra apare oportunitatea de a merge in Paris.
Cea mai proasta sincronizare…exact ca in fiecare an din clasele gimnaziale cand imi doream sa merg in tabere insa parintii nu aveau suficienti bani sa ma trimita. Ocaziile veneau, ma salutau frumos din mana si apoi treceau, imbratisand select pe cate unul mai stralucit. Exact asa m-am simtit si azi si da, acum dau din picioare ca un copil rasfatat. Dar adultul se intreaba de ce apar oportunitatile atunci cand nu putem face o alegere? Efectiv nu am ce sa aleg, nu am alta varianta decat sa ma uit la altii cum isi indeplinesc vise in timp ce ale mele mai stau un pic pe pauza.
Banuiesc ca e parte din balanta, ieri minunat, azi dezamagitor. Accept ziua de azi asa cum e dar ma intreb inca…Ce trebuie sa invat de aici? 

marți, 23 iulie 2013

Bratele marii

Azi marea a fost blanda si iubitoare. Mi-a daruit cea mai frumoasa zi. Valuri care se spargeau de barca, apa calda, o multime de vietati printre talpile mele tematoare, limpezime si mister, libertate si adrenalina, iubitul meu ce zambea catre mine in timp ce marea ne stropea blajin. Prieteni cu suflete mari si sensibile s-au bucurat si ei de iubirea marii. Si ca sa fie si mai frumos, au aparut si delfini. Si ce daca m-am zgariat pe tot corpul?  Asta sa fie sacrificiul pentru o zi exceptionala. Aproape de ziua perfecta.
Acum ma bucur cu adevarat ca nu i-am impartasit trecutul meu marii. E mult prea frumoasa ca sa merite suferinte de oameni..

Te primesc in suflet, mare draga, asa cum ti-am promis ca am sa te iubesc in prima mea zi de nastere sarbatorita acasa, in bratele tale. 

luni, 22 iulie 2013

Onorez oamenii


            
Oamenii vin si pleaca. Sa dam drumul azi celor care au plecat ieri si tot azi sa ne deschidem sufletele catre cei ce vor veni. Sa le dam sansa celor din trecut sa se simta liberi de sforile cu care ii taram dupa noi. Sa le dam celor de maine ocazia sa ne umple sufletele cu bucurie, caldura, iubire. Sa daruim tuturor compasiunea si rabdarea noastra. Sa ii aratam universului ca ne invatam zilnic lectiile si primim, cu bratele larg deschise, noi ocazii sa ne amintim ce suflete minunate avem.

            Azi onorez oamenii!

duminică, 21 iulie 2013

Cine ne-a invatat sa judecam?


Ma gandeam la ce mi-ai spus. Ca ai scris toate gandurile astea libere si le-ai lasat sa se hraneasca si alte suflete cu ele. Bine ai facut. Iar acum, cand nu le mai place altora refuzi sa mai scrii sau iti cenzurezi gandurile.
Cat de bine e cand cunoastem un om si el ne cunoaste din ce citeste in si printre randurile noastre. Cum accepta la inceput tot, adora si ravneste dupa tot ce esti si cere mai mult. Apoi oamenii pun, daca ii lasam, stapanire pe ce gandim si cum ne exprimam. Si noi ne conformam. Ne gandim de doua ori inainte de a spune ceva, de a face ceva. Ne gandim daca ii ranim, scriem si stergem ce am scris. Asta se poate face. Ne cerem iertare pentru ce am indraznit sa facem dar asta nu sterge mai nimic.
Si totusi suntem liberi. Inainte si dupa ce anumite persoane intra in viata noastra. Eu invat sa ma gandesc mai mult la ce mesaje trimit oamenilor prin stilul vestimentar. Pana acum nu m-am gandit niciodata ca nu sunt in conformitate cu ceea ce gandesc sau simt. Imi doresc ca oamenii sa ma descopere si eu pe ei dar imi pun tot felul de bariere care sa-i indeparteze. O numesc selectie naturala si dau vina pe ei, ca ei nu sunt deschisi catre mine insa eu ii resping de la inceput. Si asta devine respingere naturala.
Comunicam mult. Noi ,femeile, vreo 20 000 cuvinte pe zi dar mult mai mult prin limbaj non verbal, prin hainele si prin imbratisarile noastre. Chiar si prin disponibilitatea sau indisponibilitatea din fiecare dimineata. Ar trebui sa ne acordam limbajul verbal cu cel nonverbal intrucat ne ofera libertate.
Revenind….sunt zile in care nimic nu merge, sau facem o intreaga drama daca un lucru ne-a stricat ziua. Pentru ca am lasat asta sa se intample. Si da, e firesc sa fie asa. E firesc sa vorbim sau sa scriem despre ce si cum simtitm fara sa ne fie teama ca ranim. Ar trebui sa ne preocupe mai mult ce simtitm noi decat sa ne facem griji pentru ceilalti. Suntem responsabili de alegerile noastre si e necesar sa invatam sa ne asumam responsabilitatea. Daca ceilalti se simt raniti e pentru ca se lasa. Totul pleaca din noi si din ce in ce mai multa lume isi aminteste ca schimbarea porneste din interior. Incearca sa schimbi lumea si ai sa fii dezamagit. Incepi sa te schimbi tu si descoperi fericirea.
Lucrurile exterioare nu sunt repere desi de focalizam  intra-colo. Totul este in noi si nu in multumirea celorlalti fata de noi. Suntem slabi daca facem lucruri pentru a primi apreciere.
            Mi-am ales un drum si asta implica un rol. Rolul asta este dupa regulile mele. Evoluez si  invat sa ma acordez lumii. Dar in deplimatatea libertatilor mentale si fizice. Devin constienta de tot ce sunt ca entitate insa nu pot sa fur procesele altora de invatare. Nu imi permit sa fur asumarea responsabilitatii altora. 
Si poate ca asta ar trebui sa facem toti. Sa ne uitam in sufletul, gandurile si in sifonierul nostru. Sa intelegem ce se intampla in jur fara sa judecam.
            Cine ne-a invatat sa judecam?



sâmbătă, 27 aprilie 2013

In friends we trust :)



            Am cules scoici pentru voi. Ma gandeam ca o sa vi le trimit prin cineva. Acel cineva care urma sa vina in fata portii sa imi aduca un pachet de la voi. Chiar am iesit cu punga albastra plina de scoici si asteptam un Golf albastru cu numere de Brasov care avea sa imi duca dorul acasa.
Si daca dupa colt, in loc de 4 roti vin 3 suflete? Imi mijesc bine ochii si arunc pe jos punga cu scoici. M-ati mintit dar e cea mai frumoasa minciuna pe care mi-a spus-o cineva. Plang si va imbratisez cu toata iubirea mea. Vad lacrimi si in ochii vostrii. Iar va iau in brate si nu ma mai satur de mirosul vostru de munte.
Ma intreb ce am facut eu atat de bun in viata asta incat sa va merit. V-am uitat de nenumarate ori, v-am aratat parti urate din mine, v-am abandonat in anumite momente din viata cand definitia mea despre prietenie era ideea aceea din copilarie ca trebuie sa ne vedem in fiecare zi si sa avem defapt o relatie de iubit-iubita. M-am lasat vrajita de vorbe dulci care atat de usor s-au risipit intr-un vant rece.
Chiar daca mintea v-a uitat uneori, sufletul v-a iubit permanent. Prietenii chiar vin cu tine oriunde mergi.
            V-am daruit plaja goala si marea rece, imi doresc sa va dau tot sufletul meu asa cum si voi mi-l daruiti pe al vostru prin fapte si actiuni. Locul nostru de intalnire, al celor patru catze nu mai este doar unul, sunt doua acum pentru ca voi ati facut posibil sa fie asa. 
            De pe prispa casei de la mare, de sub teiul care abia astept sa infloreasca, cu soarele ce ma incalzeste prin gardul portii, din linistea pe care ti-o da un cartier de case, din sufletul unui copil extrem de fericit, va multumesc dragele mele, de mult prietene, cu suflete vesnic rebele si romantice. Va daruiesc iubirea si pacea ce azi au explodat in sufletul meu. Bratele mele si portile casei sunt mereu deschise si va asteapta!


sâmbătă, 23 martie 2013

Daca tac nu inseamna ca nu am nimic de spus


            Discutii despre istorie, geografie, politica, nedreptate in fata ochilor nostrii, documentare despre mancarea pe care o ingurgitam, si habar nu avem cum ne otravim singuri, informatii ascunse cu grija despre revolutie. Dialoguri puternice cu oameni inteligenti si bine informati, cu atitudine activista ce depaseste mult revolta.
            Imi place sa iau parte la astfel de discutii, imi aminteste de mine cand faceam revolta in orice si activam pentru drepturile mele cu voce mult prea puternica pentru inaltimea mea.
            Cateodata mi se pare ca mi-am pierdut spiritul si ca acum nu mai sunt eu cea pornita. Ma vad la masa cu 6 oameni discutand lucruri foarte interesante si ma atrag si tot ce pot sa fac este sa ascult. Ma incita tot ceea ce aflu nou dar nu ma mai revolta.
            Initial m-am simtit prost nefiind in stare sa aduc o informatie noua in discutie ci doar sa sustin si sa primesc aprobator informatia. Apoi mi-am dat seama ca vocea mea a devenit mai inteleapta. Spiritul e mai puternic acum cand tace decat cand urla in disperare. E mai greu sa ascult decat sa vorbesc si asta fac acum. Ma intorc catre sine si catre consolidarea constructiei interioare. Tot ceea ce faceti voi am facut si eu. Si eu am pledat si am vrut sa deschid ochii dar ce cale de a te informa ai mai buna decat de a asculta in linistea mintii? Atunci cand sinele e iubit pot sa incep sa gandesc. Ma surprind de multe ori cum din randurile unei carti, ochii imi ajung pe tavan iar mintea ingereaza informatia si port adevarate pledoarii la bara cu doi martori foarte subiectivi si o constiinta treaza. Si e mult zumzet intr-o camera cu o carte luminata si o cana de ceai verde. E liniste in exteriorul meu dar vocea e aici si activeaza in continuare. Doar ca martorul sunt eu si voi sunteti dovezile mele. Permiteti-mi sa va ascult cu drag si interes, inteligenta mea nu e indoielnica pentru ca nu vreau sa emit o parere nefondata. Construiesc pe tonuri, voci, culori si muzica, in pasi de dans si multa odihna sinele real. Abia ce l-am descoperit, acum germineaza asa ca ii dau voie sa incolteasca in mine iubirea si intelegerea. Cat dureaza? Cat e nevoie. Am timp pentru mine, am energia sa constientizez rolul interiorizarii si am resursele sa ascult. E un drum mai linistit dupa foarte multa galagie. Eh, ma mai mir ca sunt hipoacuzica…

duminică, 17 martie 2013

Para-para-paradise....


Maine e luni….m-am exprimat gresit. Maine va fi luni. Azi este inca Duminica. Nu  vreau sa dorm. Inca imi canta pe repeat Coldplay despre paradisul lui care ma face sa vreau ca totul sa fie colorat in jur: lenjeria de pat, peretii, oalele si farfuriile din care mananc, inclusiv mancarea mea a devenit mai colorata si primavaratica. Inca nu gasesc culorile in tendinta de a fi tematoare in fata necunoscutului.. Asa si? Si ce daca maine aflu? Ce o sa stiu in plus? De ce imi e mai frica sa nu stiu decat sa stiu? Oricum fac tot ce pot, ca si cum as sti ce ma asteapta maine.
Maine iar o sa reactionez. Sau poate ca o sa imi opresc mintea cateva secunde si am sa imi dau posibilitatea sa actionez. Sa ies din tipare, sa nu mai mai precipit, sa mi se umple ochii de apa sarata care ma face sa vad in ceata. Poate ca o sa zambesc. Ah acum ca am invatat un comportament va fi reactie. Bine. Nu mai zic nimic. Nu stiu ce o sa fie si nici macar nu conteaza. Da, stiu ca am o predispozitie spre a dezvolta o tulburare de teama. Imi displace sa somatizez dar ce amuzant e sa fiu constienta de asta.
In afara de episoadele scurte de ingrijorare fireasca cu accente de exagerare, simt ca totul se coloreaza in mine si in jur. Corpurile de baie rosii pe care le-am vazut in magazine azi, canapeaua verde din film cu pernutele alea crem…le vreau pe toate. Stiu ca inima mea bate iubirea ta,  casa mea se umple de pesti multiplu colorati si organismul meu a inceput sa respire bio. Cred in schimbare si invat zi de zi sa actionez in favoarea ei nu sa reactionez la ea. Nu neg nuante de cenusiu si portiunile de ceata dar sunt prea sterse intr-o lume atat de frumos colorata. Stii ca si atunci cand scrasnesti din dinti o faci cu ritm? Stii ca ritmul meu il asteapta pe al tau?Ai vazut cum fug sa mai culeg o floare de camp?
Vreau sa stau cu picioarele in iarba verde si cu ochii pe cer senin, sa-mi zboare frunze de trifoi printre degete si sa-mi fie rece pamantul sub cap.  Ma abndonez tot mai mult ca intr-un dans isteric in care totul trage de mine in directii separate doar pentru a resructura apoi constructia. Doamne cata frumusete e in oameni!
Ce o sa fie maine nu stiu. Azi este inca Duminica, azi e Para-para-paradise, Para-para-paradise, Para-para-paradise :) 

duminică, 17 februarie 2013

Inner journey



“Oamenii mici pleaca”
Am auzit-o pur intamplator si mi-a ramas latent, in stare comatoasa in minte. Mai rabufneste intr-o criza spasmofila din cand in cand si nu reactioneaza la tratamente administrate conform prescriptiei mintii adica ignorare si abandonare in neant.
Ce inseamna oameni mici? Si de ce sunt asa? Intradevar tine de ei sau de capacitatea persoanelor care afirma asta de a se oglindi?
            Nu e dreptul meu sa vorbesc in numele altora si nici nu stiu sa fac asta. Abia am invatat sa vorbesc pentru mine asa ca am sa imi definesc, ca martor intr-un proces interior, definitia mea despre oamenii care pleaca, mentionand ca si eu am fost un om care a plecat.
            Ce simt eu cand pleaca oamenii? Abandon. Ce inteleg cand pleaca ei? Ca si-au terminat datoria in viata mea. Un om care vine si imi acorda timpul, resursele si cunostintele lui, parte lunga sau mai scurta din viata lui, din existenta sa, nu are cum sa fie altfel decat mare. Un om cu curaj de care este sau nu constient. E frumos sa intri in viata oamenilor, e confortabil sa stai si poate fi greu sa pleci. Dar orice sfarsit este doar un alt nou inceput. Care e foarte greu si tocmai de asta admir oamenii care pleaca. Atunci cand au terminat, cand au atins o limita, cand vor altceva pentru ca s-au depasit pe ei si asa mai departe. De ce pleaca? Nu stiu in general insa concret, pe fiecare persoana in parte, mi-am dat timp sa inteleg motivele. Ce simt legat de plecarea lor? Le multumesc pentru tot ce au adus si le sunt recunoscatoare pentru potentialul pe care l-au lasat in mine cand au plecat. E un cerc sau o spirala, mereu cineva vine si mereu cineva pleaca. Constantele sunt putine dar au si ele variabilele lor. Miscarea asta dinamica inseamna schimbare. Schimbare in fata careia am fost rigida. In secunda in care am acceptat-o, am devenit omul care a plecat.
            E important pentru mine sa ma justific ca plecand, am fost acei oameni care au plecat. Cum pot eu simtindu-ma sufocata si incorsetata sa cred ca imi fac bine mie si celorlalti acceptand existenta asta? M-am dezlegat, mi-am gasit vocea, mi-am hranit curajul de  a pleca de la o persoana neutra, precum am fost, catre vulcanul de acum. Pe drumul meu cu gropi dar plin de soare pasesc in tenisi tociti dar iubiti, cu haine lejere si fara bagaj fizic. Insa stiu ca nu mi-as fi gasit drumul daca nu ar fi plecat oameni din viata mea si daca nu ar fi fost oameni din viata carora sa plec eu.
            Nu, nu ma consider un om mic pentru ca plec ci ma simteam mica daca stateam. Iar eu sunt mare pentru ca voi mi-ati dat sunete cu care am invatat sa spun ce vreau. Voi mi-ati dat sa ascult note muzicale cu care sa-mi fac propria armonie a sufletului. Iar voi, voi sunteti la fel de mari ca mine. Astept cu rabdare si o cana de ceai cald ziua in care nu o sa mai conteze cine, unde sau de unde a plecat cid oar ca ne-am dat voie sa crestem si sa ne urmam drumul.La urma urmei fiecare are calatoria lui, nu?

joi, 14 februarie 2013

Call me crazy shit, unless you are calling :)



Ia-l. Ia telefonul si arunca-l cat colo, sa nu-l mai vad. Sa nu iti mai aud vocea, sa nu mai fiu nevoita sa-mi imaginez cum te strambi cand stranuti, cum te schimonosesti cand casti, cum iti arata pielea cand ti-e frig. Iti dau toate aceste atribute umane, experesii si microexpresii pentru ca vocea ta sa fie mai aproape de mine. Cat am construit prin telefonul asta, cat am sapat in gropi pline de monstri si cate zambete am colorat doar cu vocea ta. Azi nu. Azi am vrut sa iti dau viata, sa fi mai mult decat o voce, sa fi ceea ce esti cand suntem impreuna pe diguri batute de vant. Sa fie doar respiratia si caldura ta.
Vreau liniste pentru ca am obosit sa nu ma vezi, sa nu ma auzi, sa fiu doar o voce straina. Urasc ca iubesc telefonul asta, Urasc ca timp de un timp doar asta avem. Si ma frustreaza si ma simt legata de maini de un trunchi de pom, capul imi e invelit intr-o fata de perna iar corpul meu e micsorat de distanta. Si iar ma suni…sunt curioasa cum va fi de data asta. O sa ma auzi? O sa te simt? O sa vreau sa fie liniste iar?
Imi lipseste cam tot ce esti tu. Sunt nevoita sa renunt la tine si sa ma multumesc cu vocea ta masculina la care, recent mi-am dat seama, sunt foarte sensibila. Recunosc orice inflexiune. Cum ar fi sa nu ne vorbim o saptamana? Ne-am mai stradui sa ne facem bine intelesi? Ne-ar mai pasa de cuvintele astea nenorocite? Oricum imi e dor de tine…iar timpul nu ma ajuta.
Futu-i telefonul vietii ca numai dor si drag de tine imi aduce. Ba chiar si pe tine mi te aduce aproape dar deh, cine m-ar putea multumi pe mine complet? Recunosc, simpla ta existenta dar tu nu trebuie sa stii asta.
Acum ca mi-am varsat amarul si cana de cafea e goala, iti trimit telepatic un gand bun. Suna-ma! 

duminică, 3 februarie 2013

Some say love ain't worth the buck...




Sunt fericita.  Desi corpul meu e in dureri teribile acum. Am intrat timid in intuneric si am iesit lasand in urma lumina si liniste. Iar acum corpul meu comunica direct cu sinele meu care il investeste sa ii exprime durerile. Si ma dor toate, ma dor muschii, imi sunt genunchii slabi, ma bat in cap forte invizibile si apoi imi dau pace. Si stiu ca durerea este parte din mine dar nu sunt eu durerea. Asa ca fi binevenita, te primesc, te inteleg si apoi iti dau drumul.
            Nu vreau sa mai acumulez ganduri toxice, nu vreau sa mai scufund corabii cu criminali ai gandurilor mele, nu vreau sa tune si sa fulgere. E prea cald si bine acum ca sa se mai intample asta. Ploua prea frumos ca sa nu simt bucuria pe pielea mea iar vantul imi e resursa sa merg inainte pe drumul meu. Si-mi iubesc corpul pentru ca e destept si a invatat limba sinelui meu. Si in fiecare zi invata tot mai multe. Si-mi iubesc mintea ca e deschisa si cand e artagoasa stie sa-mi atraga atentia. Si stiu ca e bine si asa greu si-mi dau timp si voie sa simt in ritmul meu. Si te iubesc pe tine, suflet extraordinar ce imi ti sufletul in brate de 9 ani de zile si nu i-ai dat drumul nici macar cand ai fost coplesita de ale tale. Toata fiinta mea iti multumeste pentru blandetea, rabdarea, sinceritatea, nebunia si iubirea ta. Te iubesc si pe tine suflet ce ma simti in culori si-mi canti melodia preferata cu voce de inger. Cate lacrimi mi-au curs pe umarul tau si cate zile am ras pana la epuizare, cat ma hranesc cu forta ta cuceritoare de imposibil; iti multumesc si o voi face vesnic.
            Ma bucur sa vad cum intra in viata mea oameni alaturi de care pot sa cresc si care scot ce e mai bun in mine. Si scot si ce e mai rau si raman acolo sa facem ordine, sa aerisim, sa donam ce nu-mi mai trebuie, sa asezam frumos pe rafturi si sa-mi cante seara inainte de culcare.
            Viata mea invarte muzica pe file de carte scrise cu flori de mac. Eu nu cant ci doar ma las incantata de voi, cei care faceti asta pentru sufletul meu. Eu nu scriu ci doar imi citesc gandurile scrise de alte minti intr-un mod mult mai frumos. Va rog, luati-mi emotiile si exprimati-le voi cand eu sunt prea fericita sa o fac. Toti cei a caror poezii le-am citit si-am muscat din ele, sunteti minunati si sa ma intorc pe blogul vostru e ca si cum m-as vedea scrisa pe geamul aburit al unui tren spre mare. Doar cei care pot sa simta, doar ei vad. Si voi m-ati vazut chiar daca nu ma stiti. Da-ti-mi voie sa-mi hranesc ego-ul si pentru doua minute sa cred ca este pentru mine. Si apoi dorul de poezie imi dispare. E bine.
            Si ce mai iubesc zanele si ingerii, diminetile de duminica cu carti si cafea, tolanita pe covor; ciocolata cu alune de padure topita si mancata alaturi de cea mai buna prietena; bucatile de caramel peste frisca din ciocolata calda; labradorii, pisicile, lupii si vulpile; florile de mac si florile de camp; mirosul de paine coapta, abia scoasa din cuptor; vinul rosu dulce; jagermeister-ul cu suc de merisoare, betele de scortisoara si de vanilie; feliile de lamai in ceai; puloverele groase si moi si atat; penele; sfoara si nodurile ei; frunzele din copaci si cele cazute; UGG-urile; sa-mi tarai picioarele; masinile de scris; bocancii; Amsterdam; marea iarna; corzile rupte de la chitara; mirosul de tipografie; creativitatea exprimata sub orice forma, care ma uimeste si la mine si la altii; tatuajele si pierce-urile; pastele gatite oricum; condusul masinii; trenurile cand sunt in gara pe banca si ele vin si pleaca; caietele frumoase si creioanele simple; inceputul oricarui anotimp; focul in soba si lemnele de foc; strugurii albi; caii; fiecare rasarit si fiecare apus; oglinzile pentru capacitatea si frumusetea pe care o reflecta; lumanarile; esarfele sub orice forma, culoare sau textura; barbatii care le poarta; barbatii care gatesc si iubesc animalele; salbaticia din oameni si animale; sa-mi fie frig si apoi sa intru la caldura; sa inchid ochii; sa stau desculta; paiele roase si prietenii care stiu de ce; sa uit de timp; plecarile spontane catre oriunde; inghetata cu stafide si rom; inghetata cu extra caramel; camasile de barbati purtate de femei; iaurtul cu banane si miere; mansardele; tiul-ul; cosurile si cutiile; scarile; revelatiile in alti oameni; dorul de tine. Si o sa iubesc in fiecare zi cate ceva sau o sa-mi reamintesc sa iubesc mai frumos acelasi om sau lucru ori gand.
“Some say love ain't worth the buck but I'll give every dime I have left to have what I've only been dreaming about” 

duminică, 13 ianuarie 2013

Cercuri cu colturi nefinisate


            “Frumusetea este in ochii privitorului.” Nu am inteles nicioadat ce vrea sa insemne acest lucru si nici momentele cand oamenii din jur au trantit replica asta drept una inteligenta cu iz de filozofica.
Frumusetea este in mine, in sinele meu. Porneste de la demonii din intuneric temeinic ascunsi in colturi oculte, din seri transformate prea usor in nopti cu somn indelungat pentru a uita, din conflicte si razboaie, din timp inghitit prea sec si prea putin, din taria mea de a-i incalta cu pantofi rosii cu toc cui. Ne-am imprietenit de ceva vreme. Ne-am dat libertatea de manifestare si am cazut la pace iremediabil. Le-am aprins o lumanare sa invete sa se priveasca si acum stau mandri, hidosi comici, de mana cu mine. Si rad cu pofta la orice zambet al meu. Le-am dat si soare si mare, munti si nori si bai in ploi torentiale. E o comedie cu giganti in sufletul meu pentru ca se naste pace, dorinta si pasiune.
Frumusetea rasare timid din cele mai urate, ignorate si abandonate colturi. Suntem cercuri cu colturi nefinisate. Suntem una cu noi si eu am acceptat sa ma invatat, sa iubesc si sa cresc din hidosenie si teama, cei mai frumosi ochi ai padurii si cea mai curata energie colorata.
Da, stiu ca sunt frumoasa, stiu eu din mine, pentru mine. Stiu si cat timp si energie, apa si pamant, valuri si cai salbatici mi-au trebuit ca sa reflect nebuni cracanati pe tocuri. Si sunt al dracului de frumosi!
Apreciez un compliment dar insistenta ma plictiseste, asta in cazul in care nu ajung pana la enervare. Va multumesc, barbati goi care va umpleti furand dorinta carnala dar m-am plictisit de voi.
Vreau doar sa vad eu in mine si prin ochii tai. Vad cum privesti in mine si imi place spectacolul. Nu am sa ma plictisesc prea curand, cu tendinte spre niciodata, sa ma salbaticesc prin ochii tai, continuarea alor mei. Vad si ei dar doar tu asculti si simti in mine. Si cand tu adormi eu continui sa ma vad la fel de frumoasa.
Hai, mai uita-te putin…un minut, o zi, o viata poate. 

duminică, 6 ianuarie 2013

Innot in culori



Vreau sa-mi scufund talpile in apa. Poti sa incalzesti putin marea pentru mine? Ultima oara cand am incercat era inca prea rece si m-am multumit cu a ma scalda intr-o mare de scoici aruncate pe tarm. Sunetul acela de scoici care se farama sub bocanci, valuri si vant care se sparg deodata de diguri. Si noi cu ceaiul cald in mana si ochii plini unul de celalalt. Iti aduci aminte sa mai fi fost cineva pe langa noi?
Vreau o casa intre brazi, in geamuri sa-mi bata valurile si aleea sa fie plaja iar in usa sa stea caini si pisici si orice vietati pufoase sau mai putin pufoase pot indragi. Incepem sa o construim?
Hai sa mai pictam scoici si sa le legam intr-un sir haotic de culori, hai sa ne mai privim ore in sir unul in ochii ceiluilalt si sa ne trezim brusc ca iar e 3 dimineata si nu am dormit. Si inca nu am terminat ce aveam de facut pe ziua de azi si deja a inceput urmatoarea. Pentru tine nu exista timp dar cu tine am nevoie de mai mult de 24 ore intr-o zi.. Si intre noi a mai ramas doar o chestiune de timp.
Imi e dor de casa cu pesti, imi e teribil de drag sa invat sa innot in culori privindu-i. Imi e dor de mirosul de lemn ars. Imi lipseste cafeaua ta din fiecare dimineata facuta de fiecare data, altfel. In special cea cu vanilie. Pisiiiiiici mici si afectuoase! As vrea sa-i vad iar pe prietenii tai minunati si oamenii frumosi care te inconjoara. Sa stii ca imi e dor chiar si de sufletul meu care al naibii, a gasit o cale sa fuga cu tine.
Dar de tine nu mi-e dor. Ar fi absurd sa-mi fie dor de ceva ce simt ca exista in toata fiinta mea, nu? Nu esti dar esti mai mult decat crezi. Ei bine, nici macar nu este atat de inportant. Suntem atat de liberi ca putem fi oriunde, oricand, oricum. Si stiu unde sunt eu acum si te simt si pe tine.
Haide termina de spart lemnele si de facut focul in soba, ti-am facut ceai si te astept sa tacem iar privindu-ne ore in sir.